,, Nu ştiu ce mă făceam dacă nu eram bârgăuan’’

  Numele meu este Crinel Zaharie şi trăiesc într-un colţ de rai.

   Mânat de nevoia de a-mi înţelege comunitatea din care fac parte, am scormonit prin amintirile lăsate de cei dragi mie.

   Ce am găsit? Am găsit lucruri extraordinare care astăzi le considerăm depăşite şi lipsite de sens. Am găsit oameni simpli dar minunaţi care s-au străduit, fiecare după putinţa lui, să ne lase o lume mai bună. Am găsit exemple de viaţă demne de urmat.

    După cum bine ştiţi, o comunitate se identifică prin membrii care o constituie, iar eu tocmai am aflat că aparţin unei comunităţi de care sunt mândru şi îmi doresc de asemenea ca şi aceasta să fie mândră de mine. Aparţin unei comunităţi care încă funcţionează după principii sanătoase în ciuda tuturor ingerinţelor tehnologiei. Oamenii sunt la fel de harnici şi de gospodari în ciuda trecerii timpului. Respectă la fel de mult religia în care i-au botezat părinţii şi sunt la fel de mărinimoşi precum generaţiile anterioare.

   Nu ştiu ce mă făceam dacă nu eram bârgăuan. Probabil nu mă bucuram de autenticitatea acestor locuri şi nici de căldura acestor oameni.

   O parte din momentele trăite de mine pe aceste meleaguri vi le împărtăşesc şi vouă în această carte cu speranţa de a vă trezi emoţia momentelor frumoase din copilăria voastră.

    Astăzi o să vă redau o relatare a bunicului meu despre Muma Pădurii.

    – Dragul bunicului hai repede pe genunche să-ţi povestesc o întâmplare ce am auzit-o în copilărie! Acesta era momentul mult aşteptat…

   – Cică trăia odată demult în pădurile Bârgăului o creatură neobişnuită care ataca oile pe la stânile amplasate la poalele muntelui. Ciobanii cei mai iscusiţi îi pregătiseră acelei creaturi o mulţime de capcane dar în zadar. Unii bătrâni ai satului povesteau că ei, pentru o clipă au zărit acea fiinţă cum că mergea ca omul în două picioare însă alţii susţineau că mergea în patru labe precum un lup lihnit. Situaţia era gravă întrucât acea creatură ataca pe neaşteptate oile din staor luând chiar câte una care era mai grasă iar câinii erau neputincioşi, fiind parcă adormiţi.

   Un cioban pe nume Petrică ascultând toate poveştile se gândeşte într-una din nopţi să pregătească o capcană cu gândul să-şi încerce şi el norocul în capturarea ei. Se trezeşte dis de dimineaţă, dă de mâncare oilor, face treburile zilnice şi se apucă de treabă. Leagă de streşina stânii, la intrare, hălci de carne crudă iar înăuntru în mijlocul stânii pune un miel proaspăt tăiat la grumaz şi cu burta numai desfăcută anume ca duhoarea de intestine calde să se împrăştie pretutindeni.

   Construieşte cu măiestrie un lădoi mare cât o încăpere şi cu zăbrele de fier pe care o agaţă de grinzile stânii drept deasupra mielului care la cea mai mică atingere să cadă peste creatură şi se ascunde împreună cu câinii săi în staorul de alături.

   Liniştea se aşterne repede, iar din cer se pornise o ninsoare deasă cu bucăţi mari de zăpadă. Nu erau fulgi obişnuiţi, erau fulgi cum spuneau bătrânii “ ca obielele” care cădeau nepăsători şi grei.

   – Da bunicule, ce-s obielele? întreb eu sfios şi nedumerit.

Dragul bunicului.. că aşa obişnuia el să-mi spună. Tu nu ştii ce-s obielele? Sunt bucăţi de pânză sau pănură cu care ţăranii îşi înveleau picioarele.     

   Şi cum spuneam, cu toate că ceasurile treceau cu greu iar frigul se înteţea, dorinţa lui de fier îl ţinea tare. Spre înserat, dintr-o dată câinii erau neliniştiţi însă nu lătrau ci mai degrabă şchiaunau şi se plimbau din loc în loc. Un fior trece şi pe şira spinării lui Petrică însă rămâne neclintit în loc. Creatura atrasă de miros de sânge, apare dintre brazi intră în stână şi..trosc! Lădoiul cel greu făcut din lemn verde căzu peste jiganie. Liniştea creată de acel sunet, preţ de câteva momente este tulburată însă de un răget din străfundul rărunchilor fiarei. Preţ de câteva ore nimeni nu s-a putut apropia de stână, însă odată cu răsăritul soarelui şi puterile jiganiei se domoliră.

   – Dar bunicule de ce acel cioban nu era la casa lui ca toţi ciobanii dacă era iarnă? întreb eu nedumerit că doară ştiam că oile se strâng primăvara şi toamna vin acasă.

   – Hai să-ţi explic dragul tatei, îmi zice el cu un zâmbet larg.

  – Primăvara în luna mai gospodarii îşi aduc oile la munte unde stau toată vara şi toată toamna. La acest eveniment se mai zice şi măsură sau măsuratul oilor, iar toamna pe patrusprezece octombrie de Sf. Parascheva oile se întorc acasă, dar mai multe o să-ţi povestesc altă dată ca să nu pierdem firul poveştii. După măsură, dacă zăpada nu s-a aşternut încă, unii ciobani strâng turme mai mici de oi şi pasc pe unde apucă pentru a mai împinge rezerva de fân mai spre iarnă.

   – Mulţumesc, zic eu lămurit acum.

   – Şi cum ziceam, Petrică reuşise să prindă jigania însă acum nu ştia cum să se apropie de stână şi nu cumva să păţească ceva dintr-o greşeală sau neatenţie aşa că era precaut şi atent la fiecare mişcare. Când era mai ajuns lângă uşă, îl fulgeră prin minte o idee. Ce ar fi dacă ar chema pe toţi bărbaţii din sat să vadă şi  ei ce a prins şi în plus nu este singur dacă cumva jigania scapă ori încearcă să-l ucidă. Coboară repede în vale şi în două ceasuri zece bărbaţi împreună cu el urcau pe poteca ce ducea la stâna cu pricina.

   Timpul a trecut iar noaptea se aşterne peste acele locuri.

   – Fiecare dintre voi să aibă câte o făclie aprinsă în mână. Fiarelor nu le place focul, zise unul mai cu experienţă.

   Uşa se deschise, iar în cuşca de dinăuntru ce crezi că era? Un animal care păşea pe două picioare, cu statura cât al unui om mai micuţ, cocoşat un pic, cu părul lung şi flocăit de culoarea cărămizii, ca al unei femei, degete subţiri şi lungi parcă erau de om, însă erau cu păr precum laba unui urs. Faţa îi era ca de lup cu bot lung şi ascuţit, iar caninii mânjiţi cu sânge, erau ieşiţi afară din fălci. Oamenii încremeniţi nu se mai puteau mişca din loc parcă erau cusuţi de podele. Nu ştiau ce să creadă, e om ori lup ori vreun duh rău.

   – Haideţi şi deschideţi cuşca, ce mai aşteptaţi?! zice creatura cu o voce subţire. De nu o să-mi daţi drumul trai bun cu mine în aceste păduri nu o să aveţi. O să vă ucid toate oile şi o să vă crămpoţesc câinii. Hai nu mă mai ţineţi aici că îmi ies cu firea şi o să fie rău de voi.

   – Da cine zici că eşti? striga cu glas mai răguşit unul mai curajos.

   – Eu sunt Muma Pădurii. Stăpână peste tot ce naşte, creşte şi trăieşte în pădurile acestea.

   – Bine Mumă a Pădurii îţi dăm drumul dar cu o condiţie. Să ne promiţi că altă dată de oile noastre nu te mai atingi, nici de caii noştrii, nici de vacile noastre şi o să te duci în adâncul pădurilor unde topor şi picior de om nu a călcat.

   Şi strângând cu putere de zăbrele şi cu mâinile şi cu picioarele de mai mai să le îndoaie zice cu voce ascuţită:

   – Fie cum voiţi feciorilor!

   – Şi dacă nu-i cu supărare…zise mai de pe lături Toader, un alt cioban. Ce leac să găsesc pentru oile mele acelea zece, mioarele din turma din poiană?

   – Deschide-ţi cuşca cu gratii şi o să vă spun şi leacul, mormăi ea.

   Uşa cuştii scârţăie îngrozitor iar creatura se furişă printre ei. Ţinându-se cu ghearele-i lungi de uşa stânii, rânjii şi zise:

   – Va să zică vrei să şti leacul pentru oile tale? Leacul este unul singur. Cuţit!!!

   Şi o apucă la fugă printre brazi până nu o mai văzură nimeni. Ciobanii rămaseră înmărmuriţi, speriaţi şi cu sângele aproape închegat în vene, dar şi bucuroşi că au rezolvat problema acelei creaturi. Din noaptea aceea nicio stână de pe Valea Bârgăului nu mai fusese atinsă ori tulburată iar ciobanii îşi puteau vedea de treabă.

   -Dar bunicule ce însemna acel răspuns al Mumei Pădurii…,”cuţit”?

  – Şi-a bătut joc de ei dragul tatei, că ea era tare vicleană şi tare-i mai plăcea să profite de naivitatea oamenilor. Adică nu mai au nicio scăpare şi să  le ducă la tăiere.

   Şi uite aşa mai auzisem încă o istorisire a bunicului şi tare frumoase mai erau. Avea aşa un dar oratoric încât mă introducea şi pe mine în toiul acţiunii şi trăiam emoţii mai ceva decât personajele povestirilor.

   După ce terminase de-mi povestit despre ciobanul Petrică şi despre păţania lui cu Muma Pădurii, mâinile începeau a-mi răcii iar privirea nu-mi cuteza a se îndrepta spre geam, însă dacă bunicul mă strângea tare la piept şi îmi zâmbea larg parcă mă mai încălzeam.

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *