Poveste pentru oameni mari.

Cu siguranţă tuturor ne-au placut poveştile în copilărie iar unora le plac şi acum.

De data aceasta v-am adus o poveste. O poveste pentru oameni mari

   Trăia odată, în ţinuturi îndepărtate un împărat bogat foarte şi pe cât era el de bogat pe atât era de îngâmfat şi neiertător.

   Şi acest împărat cu vrerea lui Dumnezeu domnise peste acele ţinuturi de mulţi ani, cucerind rând pe rând ţinuturi vecine lăsând fără de coroană pe mulţi regi şi prinţi. Mintea lui tulbure nu se gândea la altceva numai la cum să devină mai puternic şi la cum să facă să fie stăpân peste toată vietatea. Zilele treceau rând pe rând încununate de multe ori cu înfrângeri însă dorinţa lui nebună de a stăpâni a făcut soarta să fie de partea lui, ajungând să conducă orizonturi de neimaginat. De la castelul său somptuos şi până la marginile împărăţiei era cale de un an de mers călare.

   Într-o dimineaţă, acesta se trezi după un ospăţ împărătesc organizat de către el pentru mai marii conducători ai armatei şi pentru victoriile sale împreună cu aceştia şi fiind faţa lui plină de bucurie neasemuită chemă slujile pentru a-l ajuta să se îmbrace.

– Să-mi aduceţi de îndată haina cea nouă împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi nici inelul de pecete să nu-l uitaţi….şi mişcaţi-vă odată că n-am vreme de pierdut sau vreţi să chem călăul să vă scurteze căpăţânile. Aduceţi-mi şi oglinda cea mare din sala de mese, vreau ca totul să fie în ordine.

– Prea bine bunule împărat, deîndată o să venim precum ceri.

Nu trecură câteva clipe şi slujile îi îndepliniră împăratului nostru toate poftele însă dintr-o dată din veselia lui nebunească trecu la o tristeţe cruntă însoţită de o ură de neasemuit.

– Plecaţi imediat din camera mea, sluji proaste şi luaţi cu voi şi oglinda aceasta netrebnică şi s-o aruncaţi undeva să nu o mai văd altul. Mai mult, dau poruncă să se distrugă toate oglinzile din acest castel iară de nu faceţi precum am poruncit o să-l pun în laţ la poarta castelului pe acela care a nesocotit porunca mea.

   Să fi fost oare de vină acea oglindă, oare să nu fi fost bătută cu nenumărate pietre preţioase? Nu. Supărarea împăratului era faptul că timpul trecea pe lângă el lăsând pe frunte semne ce nu puteau fi şterse cu nicio doctorie sau vrajă a vreunui vrăjitor incusit. Acest lucru îl îngrijora foarte pe împăratul nostru făcându-l din ce în ce mai ursuz şi mai înţepat. Nici de cum nu-i puteai intra în voie sau face pe plac, ci toate îl enervau scoţându-l din minţi.

   Văzând împărăteasa că ceva se întâmplase cu bărbatul ei, aceasta se îngrijoră de asemenea. Împăratul acesta avea o împărăteasă foarte frumoasă, însă nu precum sunt toate împărătesele. Aceasta avea ceva special, avea o privire neasemuită. În ochii ei te puteai oglindi precum o căprioară în apa unui lac, iar părul ei parcă ţesut din gogoşi de mătase prins pe trei locuri cu funde mari, roşii arătau parcă viţă împărătească de unde se trăgea. Pe lângă frumuseţea aceasta neasemuită de care împăratul nu era vrednic în răutatea lui să o privească, împărăteasa era o femeie înţeleaptă şi cu capul pe umeri. Prin ea mulţi obijduiţi şi-au găsit alinarea şi mulţi condamnaţi, iertarea.

   Împăratul află că duşmanii au atacat marginile imperiului aşa că nu are de ales şi pleacă să-şi apere ţinuturile iar împărăteasa a rămas acasă, îngândurată ca de obicei.

   Într-una din zile unul dintre argaţi îi spune împărătesei:

  – Prea Mărită Doamnă, la porţile palatului se află de trei zile şi trei nopţi un cerşetor care vrea cu tot dinadinsul să-ţi vorbească. Alungatu-l-am dar fără de izbândă. Ce doreşte Preamărita Împărăteasă a face?

   – Deschide-i porţile şi îndrumă-l la mine!

   – Perdeaua vişinie de mătase, brodată cu flori de aur se dă într-o parte de adierea făcută de armura străjerului, iar de după un colţ apare un om sfrijit la corp cu hainele-i jilave de la ploaie şi cu privirea undeva dusă, parcă în neant, într-o altă lume, într-o lume a lui de unde acum a ieşit pentru prima dată.

– Preamărită Doamna mea, să-mi fie intru iertare îndrăzneala ce o am însă am aflat leac la supărarea Domnului meu, Preamăritul împărat şi aş dori să vi-l înmânez. Auzind acestea, împărăteasa rămâne încremenită. Stând un minut neclintindu-şi trupul lovit parcă de un fulger, aceasta îi spune străinului:

– Dar de unde oare tu, om simplu, după cum se vede şti despre vrerea stăpânului tău?

– Stăpână, eu îmi petrec viaţa în ţinutul de răsărit al împărăţiei, alături de călugărul din celălalt capăt al lumii. El m-a trimis la castel în semn de recunoştinţă faţă de mila pe care o arătaţi asupra neamului său. Şi întinse mâinile-i muncite fără milă, parcă fiind la o execuţie, cu mişcări lente până ce cutiuţa de lemn atinse marmura pardoselei.

– Bine, spuse împărăteasa. Stăpânul tău e plecat să apere aceste ţinuturi cu tăişul sabiei. Când o să se întoarcă o să-l primească negreşit.

   Zilele treceau repede, iar împăratul din bunăvoinţa lui Dumnezeu vine cu izbândă acasă. Cu sudoare de apă şi de sânge, faţa împăratului era luminoasă. Cotropitorii au fost înnăbuşiţi în lupte crâncene.

   După zilele de ospăţ în cinstea victoriei, împărăteasa îi arată cutiuţa adusă de străin împăratului.

  – Dragul meu, această cutiuţă a fost adusă de un străin din partea călugărului din celălalt capăt al lumii cu rugămintea că nimeni să nu o deschidă decât tu. Auzind acestea împăratul cugetă o clipă şi apucând cutia cu amândouă mâinile o deschide nerăbdător, însă pe cât de mare a fost curiozitatea pe atât de mare era acum nelămurirea deoarece acesta nu ştia nici de cum să desluşească mesajul.

   În acea cutie se afla o călimară cu cerneală, o pană şi un bileţel în care-i scria vorbele: “aici se află secretul nemuririi Preabunule împărat”.

   Auzindu-se demult că acest călugăr face minuni şi alţii l-ar crede chiar fără de sfârşit la ani acesta se umplu de frică şi nu după multe zile dă un ordin să i se pregătească un cal bun de alergare nevroind a spune decât soţiei sale ce avea în gând să facă.

  – Mă duc draga mea la acest călugăr să-mi desluşească misterul darului său şi am gândit că nu se vine de cuviinţă să iau cu mine mulţi soldaţi. Doar câţiva care o să mă însoţească până la poalele muntelui unde se află acest călugăr şi să mă aştepte până mă voi întoarce.

  Cocoşul încă nu era trezit când împăratul nostru se urcă pe cal şi împreună cu cinci argaţi pornesc în călătorie unde ajung abia peste trei zile de mers călare.

    – Pe mine o să mă aşteptaţi aici, din locul acesta va trebui să mă descurc singur. Mai merge el cale de câteva ore printre stânci colţuroase şi poteci înguste ajungând la o peşteră unde Subothai sălăşluia împreună cu argatul său. Apropiindu-se sfios, neavând parcă în venele-i sânge împărătesc, vede un bătrânel scund, ras în cap şi cu o mantie roşie care nici măcar nu se sinchisea de prezenţa lui.

   Era însuşi marele învăţător şi călugăr de la capătul pământului. După câteva minute de linişte, bătrânul scund cu o mişcare rapidă se întoarce către el rostind:

   – Te aşteptam, Măria ta. Vrei să desluşeşti darul pe care ţi l-am trimis? Mesajul este unul simplu.

    Şi cu un surâs pe jumătate de gură, de parcă ceva diabolic îi cocea în minte, iese afară din peşteră cu mâinile-i prinse la spate. Uitându-se la o stâncă de lângă peşteră îi zice împăratului:

   –  Poate oare paloşul tău să urnească această piatră?

   Zis şi făcut! Paloşul este înfipt la baza pietrei şi din prima încercare piatra se prăvăleşte nepăsătoare pe partea cealaltă. Ochii împăratului se bulbucă tare, precum două cepe mari deoarece nu-i venea să creadă ce vede. Piatra pe care o dase el la o parte avea la bază tot o piatră, iar între pietre era un viemişor care parcă îşi cioplise locaşul său între acele pietre.

   – Vezi tu împărate, zise călugărul, aşa îşi modelează timpul cursul asupra noastră precum aceste pietre s-au cioplit în jurul viermişorului. Şi atunci când acest viermişor va muri, se va descompune şi nu va mai rămâne nimic din el, va rămâne oare ce? Va rămâne locaşul acestuia înscris pe pietre şi astfel noi vom şti peste veacuri că aici s-a aflat această creatură mică şi inofensivă.    

   Aşa cum numai unul a ales să trăiască în lumea lui şi nu a ales să piară în pământ precum ceilalţi viermi, aşa se întâmplă şi cu oamenii…Mulţi aleg pământul transformându-se în humus şi astfel reîntregesc circuitul natural fără să lase în urmă mai nimic trăind degeaba pe această lume. Tu stăpânul meu dacă vrei veşnicie să nu faci aşa, fă precum viemişorul acesta şi alege piatra, iar la noi oamenii piatra înseamnă pana de gâscă şi tuşul. Pentru a rămâne în timp lasă nepoţilor tăi înscrisuri după puterile tale şi dacă se va afla că ai avut talent în spusele tale nemurirea ţi-e promisă, iar de nu, oricum ai încercat, ai mulţumit sufletul tău.

   Auzind aceste vorbe şi văzând minunea cu ochii săi, împăratul de îndată se lumină la minte şi cu un surâs parcă de sugar căruia i se mai dă o sticlă de lapte îi spune călugărului:

  – Bătrâne îţi mulţumesc de lumina ce ai dăruit sufletului meu şi drept răsplată pentru fapta ta eu o să-ţi dăruiesc multe bogăţii .

   Iar împăratul s-a ţinut de cuvânt aducându-i călugărului aur mult încărcat pe doisprezece cai.

  Călugărul, înţelept precum era şi cumpătat totodată, din banii primiţi înfiinţă o şcoală în care mulţi ai locului au învăţat a scrie şi a citi, iar de-i ducea şi mai mult capul aceştia erau ajutaţi să meargă mai departe la şcoli înalte.

  Împăratul nostru de atunci s-a schimbat mult de parcă nu era acel om îngâmfat precum îl ştia lumea, ci stând mai mult timp în meditaţie era mai cumpătat şi mai iertător. Ba mai mult se apucase de-şi scris pe hârtia din vremurile acelea faptele sale vitejeşti din fiecare bătălie în care şi-a pus viaţa în primejdie.

Print Friendly, PDF & Email

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *