Tanti Anuța – un om de succes.

   Ȋntr-o lume ȋn care doar pe cei cu mulți bani ȋi considerăm de succes, astăzi doresc să vă prezint și eu un om de succes, vreau să v-o prezint pe tanti Anuța Pasere din localitatea Bistrița Bârgăului.

   Tanti Anuța are optzeci şi unu ani şi este văduvă de treizeci şi trei ani. Nu este bogată financiar, ȋnsă este bogată ȋn rugăciune, post și fapte bune.

   Nu merge la sală, dar este bogată ȋn pași. Da, bine ați citit. Ȋn pași, deoarece ȋn fiecare duminică și sărbătoare merge pe jos aproape şase kilometri la Sfânta Biserică. Câteodată Dumnezeu, când vede că nu mai poate, oprește mașina unui credincios și-i face drumul mai scurt. “Că așa e El, niciodată nu ne lasă atunci când suntem la capătul puterilor”, cum mai obișnuiește ea să zică.

   De mic mă fascina cu buna ei dispoziție în ciuda tuturor problemelor aşa că într-o zi mă hotarăsc să o vizitez pentru ai afla secretul. O anunț că o să trec într-o duminică după ce vine de la slujbă şi aşa şi fac.

– Bună ziua! Ce faceți?

– Bine fac, mai înainte am ajuns de la biserică. Te aşteptam că doar mi-ai zis săptămâna trecută că azi o să treci pe la mine.

În acel moment mi-am dat seama de importanța cuvântului dat pentru oamenii simplii. Dacă ai zis apoi sigur trebuie să faci aşa cum ai zis…că alfel “nu mai ai cuvânt”. O să-şi piardă oamenii încrederea în tine. Cât de bine ar fi şi în zilele noastre ca vorba spusă sau promisiunea să aibe o aşa greutate.

– Sănătoasă? O întreb eu.

– Sănătoasă. Nu le mai bag în seamă, că dacă aş băga în seama toate durerile unde aş mai ajunge şi dacă tot vine vorba de asta să şti că dacă nu le bagi în seamă, de la un moment dat pleacă de la tine. N-au încotro şi se duc.

   De asemenea văd că deşi nu a citit cărți de psihologie, Tanti Anuța ştie cum să lucreze cu psihicul, ştie să şi-l educe mai bine ca un orăşean.

– La ce oră vă treziți duminica pentru a merge la Sfânta Biserică?

– La şase dimineața, dragu’ mami, mă trezesc, ca apoi la opt și jumătate să fiu prezentă. De multe ori trebuie să merg pe jos și ȋmi ia cam un ceas ca să ajung.

– Nu sunteți obosită pe când ajungeți ȋnapoi acasă?

– Cum să fiu obosită? Nu există așa ceva. Când faci ceva pentru suflet nu trebuie să existe oboseală. Trebuie să fie bucurie.

– Ce daruri duceți de obicei la biserică?

– Obișnuiesc să duc prescură ȋn toate zilele de duminică și sărbătoare. Atâta timp cât Dumnezeu ȋmi dă putere să fac prescuri, le fac cu mare drag. Câteodată mi se cere să fac prescuri și din partea altor biserici din apropiere, iar eu le fac cu mare drag de fiecare dată.

– Cu ce vă ocupați ȋn zilele de lucru?

– Dacă zilele de sărbătoare sunt pline de bucurie sufletească, ȋn zilele de lucru, brodez modele pe pânzături. Pânzătura este după părerea mea piesa principală la un costum popular. Pânzătura este pata de culoare care ȋnveselește costumul. Dacă-i neagră, face contrast cu poalele, dacă-i colorată pe un fundal de roz sau portocaliu, e și mai frumoasă.

– De la cine ați ȋnvățat ȋndeletnicirea aceasta?

– De la mama mea, Dumnezeu să o ierte! Am ȋnvățat să lucrez devreme, de la vârsta de doisprezece ani, că așa erau vremurile atunci. Am stat pe lângă mama mea și ȋncet, ȋncet m-am ȋnvățat să cos. Hainele cu care am fost miri, eu și soțul meu, Dumnezeu să-l ierte, eu le-am făcut, că nu erau atâția bani și posibilități, ca acum. Viața-i grea, dragu’ mami, trebuie să știi să faci de toate.

– Câți ani au trecut de la moartea soțului dumitale?

După câteva momente de liniște, zice cu voce răspicată:

– Treizeci şi trei! De treizeci si trei de ani Simion nu mai e! Când a plecat m-a lăsat singură cu șase copii, patru feciori și două fete. Cel mai mic avea trei ani, iar cel mai mare douăzeci și șase, ȋnsă cu rugăciunea m-am ȋntărit și i-am crescut, cum am știut eu mai bine. M-am chinuit să-i fac oameni, să-i port la școală, la facultăți, pe toți șase.

  Ȋntre Paște și Rusalii, terminam în jur de zece pânzături de ales broderia, plus treburile gospodărești și de ȋngrijit copiii. Atunci nu era curent electric, nu erau mașini de spălat, dar tot mă descurcam. Trebuia să fiu organizată ȋn lucru. Dormeam ȋn medie patru sau cinci ore. Mă trezeam dimineața la patru și lucram la pânzături până la șase. De la șase până la opt, făceam treburile ȋn gospodărie și pregăteam copiii pentru școală. Ȋn timpul zilei erau alte treburi de făcut, fie ȋn agricultură lucrările de sezon: căpăluit, plivit straturi sau toamna la cules, fie casnice: spălam hainele copiilor, aduceam copiii de la școală, mâncarea trebuia să fie gata, iar seara când mă asiguram că au adormit, mă apucam din nou de lucru la pânzături.

– Ai reușit să lași cuiva această ȋndeletnicire frumoasă?

– Să ști că din păcate nu. Au tot venit fete, ȋnsă tinerii din ziua de azi nu mai au răbdare să ȋnvețe, iar cu acul ȋntr-o mână și cu telefonul ȋn cealaltă nu prea ai rezultate.

  – Pe final, ce sfaturi ne poți da nouă, tinerilor?

 – Ce sfaturi să vă dau, dragu’ mami? Să ști că de obicei evit să dau sfaturi pentru că nu prea-s ascultate. Majoritatea cred că le știu pe toate. Eu ce pot să vă zic este să fiți aproape de Dumnezeu ca El să vă ȋndrume ȋn decizii și să vă țină sănătoși.

  Acum la bătrânețe vederea nu mă mai ajută să cos ȋnsă, când merg ȋntr-o sărbătoare la biserică și văd pânzăturile lucrate de mine ȋmi crește inima și mulțumesc Bunului Dumnezeu că m-a ȋnvrednicit să le pot admira și să fiu ȋntrebată: “Recunoști pânzăturile? “. Atunci îmi vine să plâng. Atunci simt că nu am lucrat degeaba iar pânzăturile vor face ca cineva să mă pomenească si după ce nu voi mai fi.

   Așa am ȋncheiat interviul cu tanti Anuța. Genunchii ȋmi erau ȋnțepeniți. Am uitat să mai mișc. Am rămas fascinat de bucuria pe care o avea ȋn suflet cu toate că nu a avut o viață ușoară. Niciodată nu s-a plâns nimănui că ȋi este greu, iar legătura cu divinitatea n-a slăbit-o.

   Aşa mi-am dat seama că un om fericit este un om de succes!

Print Friendly, PDF & Email

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *